Ştiinţa de carte. Între anii 275 şi 1300, ştiinţa de carte a fost legată nemijlocit de biserică. Unii copii au învăţat să scrie, să citească şi să socotească de la preoţi sau călugări din schituri sau mănăstiri. Fiecare aşezare îşi avea preotul în biserica sa. Preoţii au învăţat cititul şi scrisul ca şi limba slavă bisericească la şcolile din reşedinţele cnezilor şi voievozilor. În perioada feudalismului (sec. XIV-XVII), odată cu formarea statului de sine stătător, apar forme noi de organizare administrativă şi, deci, alte posibilităţi de transmitere şi răspândire a experienţei umane şi a ştiinţei de carte. Rol de seamă l-a avut biserica în organizarea societăţii, de aceea, conducătorii acesteia ocupau locul al doilea în societate şi înaintea marilor boieri. Şi astfel mitropoliile, episcopiile şi mănăstirile au devenit importante centre de activitate cărturărească şi artistică. Prin urmare, şcolile au apărut pe lângă mănăstiri dintr-o necesitate, la fel şi tipografiile. Cei ce ştiau carte (diecii sau pisarii) proveneau din mănăstiri, alţii se formau pe lângă curţile domneşti, acolo unde transmiterea şi copierea poruncilor domnitorului erau considerate activităţi de primă importanţă. În sec. al XVIII-lea, şcolile de pe lângă mănăstiri sau biserici, îşi continuă activitatea, ele fiind căutate şi de copii de meşteşugari şi negustori. Dar aceste şcoli nu răspândeau cerinţele unui învăţământ organizat, prezenţa constantă a unui număr de copii, dar şi existenţa unui plan de învăţământ, a unei programe, a unui loc special destinat şcolii, dotat cu tot ce trebuie. Prin Regulamentul Organic din anul 1831, învăţământul de ambele sexe devine o problemă de stat, astfel că şcoala urma să devină o instituţie permanentă în care limba de predare să fie româna. Ca urmare, în anul 1833, în Ţara Românească apare prima legiuire în domeniu, numită „Regulamentele învăţăturilor publice", pe baza căreia trebuia să se deschidă şcolile rurale începând cu anul 1838. Pentru punerea în aplicare a prevederilor regulamentelor, la 14 ianuarie 1838, Departamentul Trebilor din Lăuntru trimite o circulară către toate ocârmuirile judeţelor, cu lămuriri în legătură cu înfiinţarea şcolilor: „În fiecare sat să va ţinea pe lângă preot şi un cântăreţ carele va primi osibit dă 2 kile dă bucate pă fieşcare an şi câte lei 2 pă an dă fieşcare ienoriaş sătean"; în ceea ce priveşte încăperea şcolii, aceasta va fi în răspunderea proprietarilor satelor. Prin urmare, dascăli ai şcolilor urmau să fie ţârcovnicii de la biserici, pentru care activitatea primea 2 kile de bucate şi câte 2 lei de la fiecare enoriaş. Se stabilea că lecţiile cu şcolarii se desfăşurau în perioada 1 noiembrie - 31 martie, într-o încăpere potrivită care să nu dăuneze sănătăţii. Ţârcovnicii, deşi ştiau să scrie şi să citească, nu aveau cunoştinţele necesare pentru a îndeplini funcţia de învăţător şi, mai ales, nu posedau metoda transmiterii ştiinţei de carte către viitorii şcolari. De aceea s-a hotărât ca pregătirea candidaţilor de învăţători (cântăreţi sau fii de preoţi sau de săteni) să se facă la şcolile naţionale din judeţe, care din 1838 s-au numit şcoli normale. Cei aleşi de către autorităţile locale făceau pregătire la aceste şcoli trei-patru ani, în funcţie de bagajul de cunoştinţe pe care-l posedau, şi de posibilităţile intelectuale ale fiecăruia de a asimila ceea ce i se transmitea. Unii dintre ei reuşeau să obţină titlul de învăţător înainte de trei ani, iar alţii aveau nevoie chiar şi de peste patru ani. Cursurile de pregătire se desfăşurau în două etape: între 23 aprilie şi 1 iulie şi 15 august - 26 octombrie. În general, unui candidat i se pretindea să cunoască „scrierea după caligrafii deprinderea la citit", precum şi cele patru operaţii aritmetice cu numere simple. Satele muscelene şi-au ales candidaţii, aceştia au făcut pregătire la Şcoala Normală din Câmpulung, cursurile terminându-se la 20 decembrie 1838, şi s-au întors în satele respective cu obligaţia ca după sărbători să deschidă şcolile. Pentru ca un sat să poată deschide o şcoală, era necesar să aibă 50 de familii care să plătească leafă învăţătorului (câte doi lei pe fiecare). Cele care nu aveau numărul de familii se uneau cu altele vecine. După ce şcolile erau deschise fie în casele sfatului, fie ale proprietarilor, fie particulare, comunităţile locale erau obligate să construiască locul special pentru şcoală. Elevii învăţau carte în perioada 1 noiembrie - 31 martie, în restul timpului îşi ajutau părinţii la munca pământului. Şcoala din Leordeni. Ştiinţa de carte în această localitate era cunoscută cu mult înainte de a fi organizat învăţământul rural. Printre ştiutorii de carte de aici, trebuie să-i menţionăm pe boierii originari de aici, pe preoţii şi ţârcovnicii bisericilor ş.a. Cei trei mari boieri originari din Leordeni, Luca, Fiera şi Stroe Leurdeanu, se numără, desigur, printre aceşti ştiutori. De reţinut că atât Fiera, cât şi fiul său Stroe, au deţinut dregătoria de mare logofăt, funcţie care-i îndreptăţeşte să fie consideraţi între cei mai buni cunoscători de carte din Ţara Românească . Cei trei preoţi, Constantin, Mihai şi Ivaşcu, care în anul 1810 slujeau la biserica din Leordeni, cu hramul Sfântul Gheorghe, erau menţionaţi în catagrafia din acest an ca „bun învăţat". Aceeaşi calitate este consemnată şi în dreptul lui Constantin, de 13 ani, fiul preotului Constantin . După terminarea sărbătorilor din iarna 1838-1839, candidatul de învăţător din Leordeni, al cărui nume nu-l cunoaştem, a deschis şcoala care la 2 aprilie era frecventată de 20 de elevi. Documentele înregistrează, la 5 mai 1841, candidat de învăţător pe Ghiţă Chircoci, în vârstă de 23 de ani, însurat, fiu de sătean, aflat în funcţie şi la 15 decembrie 1843. Începând cu 1 ianuarie 1845, candidat este Matei Dinu, în vârstă de 21 de ani, necăsătorit, fiul unui sătean. În această perioadă, satul Leordeni avea 120 de familii care urmau să plătească cei 2 lei, fiecare, pentru candidatul de învăţător. Matei Dinu s-a aflat pe lista întocmită de profesorul Şcolii Normale din Câmpulung, Ioan Brezoianu, la 9 iunie 1847, înaintată Eforiei Şcolilor, pentru a primi atestat de învăţător. Acesta a funcţionat la şcoala din Leordeni până în 1848, când, după înfrângerea Revoluţiei, şcolile din ţară au fost închise. Sătenii aveau obligaţia să plătească pe candidaţi sau învăţători, dar şi să construiască localul de şcoală şi să-l întreţină. Satul Leordeni este menţionat într-un document din 18 mai 1842 ca având clădire de şcoală, construită din nuiele, cu o singură încăpere, având dimensiunile de 7 stânjeni şi 6 palme - lungime, şi 5 stânjeni şi 7 palme - lăţime, iar învăţătorul locuia în local. Clădirea costase 3.395 de lei şi mai rămăsese suma de 400 de lei asupra lui Ion Cârneci . Închise în anul 1848, din cauza înfrângerii Revoluţiei de la 1848, şcolile au fost redeschise în anul 1857, prin hotărârea guvernului ţării. Însă cea din Leordeni urma să se înfiinţeze abia în anul 1859, aşa cum reiese dintr-un tabel din 28 septembrie. La această dată, satul avea 181 de familii; aflat pe moşia Marghioalei Golescu, localul avea trebuinţă de puţină reparaţie, iar „învăţătoru se prepară" . În perioada 28 noiembrie 1860-1 aprilie 1868 şcoala este slujită de Ion Bănuţă, poreclit „cărtuţă" (de la carte), care la examenul de candidat a primit calificativul „bine" şi în 1862 octombrie 20 se află printre cei 40 care meritau numirea definitivă. Institutorul Şcolii primare din Câmpulung, Procopie Constandinescu, face raport la Eforie, la 1 mai 1862, pe baza constatărilor făcute în timpul inspecţiilor la şcoli, în anii 1861-1862, prezentând date despre învăţători, numărul elevilor şi stadiul pregătirii. Despre Ion Bănuţă spune că-şi îndeplinea îndatoririle „prea bine", progresul elevilor notat cu „bine"; frecventau şcoala 16 băieţi şi 7 fete, însă un număr mare de copii de vârstă şcolară, 38 de băieţi şi 42 de fete, nu mergeau la şcoală . Revizorul Ursescu, pe baza inspecţiilor pe care le-a făcut şcolilor în lunile martie şi aprilie 1867, face raport la minister. Despre şcoala din Leordeni, menţionează următoarele: învăţător este Ion Bănuţă, capacitatea „bună", are 20 de băieţi în clasa I şi 10 băieţi în clasa a II-a, copii de vârstă şcolară, 25 de băieţi şi 32 de fete; clădirea şcolii se prezintă în stare bună; obiectele studiate: silabisire, caligrafie, rugăciuni, scriere, istorie sacră, catehism. Revizorul C. Codreanu, într-un raport către minister din 8 octombrie 1868, arată că „de la Târgovişte spre Piteşti" starea şcolilor este rea, iar primarii sunt nepăsători. La Leordeni a găsit pe primarul Alesse Văicanu şi pe învăţătorul Ioniţă Bănuţă, care începuse şcoala la 1 septembrie cu 18 elevi şi „fiindcă i-am aflatu şi pe unulu şi pe altulu în bună orânduială, le-am mulţumitu" . În general, rezultatele activităţii învăţătorilor nu erau mulţumitoare, dar şi fluctuaţia acestora era mare: unii erau îndepărtaţi ca necorespunzători, alţii plecau de bunăvoie, considerând munca prestată neplătită corespunzător sau nepotrivită pentru ei. Într-un raport către minister din anul 1868, revizorul afirmă că învăţătorii „şcoalelor săteşti sunt în realitate foarte slabi pentru misiunea lor şi nu se pot găsi îndeajuns, nici mai buni". Începând cu 1 iunie 1869, învăţător al şcolii devine Demetru (Dumitru) Slăvescu, despre care revizorul spune: „are conduită mijlocie, frecventează şcoala 21 de băieţi, cu progres mijlociu", numărul copiilor de vârstă şcolară era de 55, iar clădirea se afla în stare bună. În luna mai 1871, revizorul raportează următoarele ministerului: şcoala este frecventată de 51 de băieţi şi 4 fete, progresul făcut de elevi la învăţătură este de „mijloc", iar „după lege" ar fi trebuit să urmeze şcoala 55 de copii. În general, datele care se transmiteau la minister nu aveau acurateţe şi logică. După cum se poate vedea, numărul copiilor de vârstă şcolară era de 55, iar al celor ce frecventau şcoala tot 55 (51 de băieţi şi 4 fete): aceasta a fi însemnat că toţi copiii de şcoală urmau cursurile, şi că numărul fetelor ar fi doar de patru de vârstă şcolară. Ca şi predecesorul său, D. Slăvescu a fost lăudat de către revizor, propunând ministerului să se aducă mulţumiri şcolilor din Leordeni, Vrăneşti, Topoloveni şi Goleşti din plasa Podgoria, pentru că a găsit la şcoli „de la 40 până la 56 de elevi, pe învăţătorii lor serios ocupaţi cu prelegerile şi localele în stare mulţumitoare". Deşi lăudat, învăţătorul nu se prezentase la timp pentru deschiderea cursurilor anului 1871-1872. Acelaşi lucru îl constată revizorul şi în toamna anului 1872, de aceea, la 28 septembrie, informează ministerul că a absentat de la şcoală o lună de zile „fără să aibă concediu şi fără motiv legal, nevenind la şcoală nici până azi", propunând să fie considerat demisionat începând cu 1 septembrie 1872. Postul rămas vacant, ca şi altele, a fost scos la concurs pe 21 noiembrie 1873, însă nu s-a prezentat nici un candidat. Pentru acoperirea locurilor vacante din judeţe, revizorii au primit ordin să numească seminarişti şi elevi normalişti fără concurs. Pe această bază, revizorul D. Petrescu a recomandat prefecturii pe preotul Petre Dobrescu „spre a-i da numirea provizorie de învăţător gr. II la şcoala din comuna Leurdeni, cu începere de la 1 ianuarie 1874". Deşi lucrurile păreau rezolvate, la 31 august 1874, revizorul propune ministerului să fie puşi în disponibilitate cinci învăţători pentru motivele: „N-au făcut progrese cu elevii, n-au trimis situaţia şcolară la finele anului, n-au fost la conferinţă, lipsesc de la şcoală şi pun înlocuitori nepotriviţi". Despre cel din Leordeni, care se afla printre cei cinci, mai menţionează că la revizia din mai 1874, „nu avea nici catalogul de elevi din şcoală şi copiii nu ştiau nici rugăciunile cele mai simple, precum nici scrierea numerelor". Ministerul, la 11 septembrie, răspunde că „opinăm a se aproba punerea în disponibilitate a acestor 5 învăţători, […] publicându-se concurs pe ziua de 20 octombrie viitor", pentru locurile rămase vacante, începând cu 1 august 1874. La 21 octombrie 1874, ministerul informează pe revizor că în urma concursului din 20 octombrie, la şcoala din Leordeni a fost numit Ion Alexandrescu, de 19 ani, care a obţinut nota 7,16 . În anul 1875 „comunele au fost întrunite conform legii comunale" şi, astfel, de Leordeni aparţineau „cătunele": Leordeni (cu şcoală de gradul II), Moara Mocanului, Goleştii-Badii (cu şcoală de gradul II), Topoloveni, Cârcinov, Inurile . Între timp, învăţătorul Ion Alexandrescu s-a mutat la Gorgani şi revizorul a propus, la 14 ianuarie 1876, pe Apostol Lăceanu de la şcoala din Goleşti în locul pr. Petre Dobrescu „care să rămână în disponibilitate, ridicându-se schoala aceasta la gradul I, iar cea din cătunul Goleşti să se deducă la gradul II;". Propunerea a fost acceptată de minister. Revizorii urmăreau permanent activitatea şcolară şi se împotriveau oricăror motive care aduceau prejudicii procesului de învăţământ. Astfel, C. Alessandrescu raportează ministerului că a găsit elevi lipsă la şcoala din Ştefăneşti, în ziua de 20 martie 1887, deoarece se aflau la gară, la ordinul primarului, „pentru a întâmpina pe suverani", care treceau prin gara Goleşti, aflată la 5 km depărtare. La această gară fuseseră aduşi şi elevii de la Văleni şi Văcăreşti, iar cei de la şcolile Goleştii-Badii, Topoloveni, Budişteni şi Leordeni se deplasaseră la gara Leordeni. Cere să se interzică acest lucru pe viitor, deoarece elevii pierd ziua de şcoală şi se pot îmbolnăvi pentru că „cei mai mulţi sunt goi", iar pentru onoruri să fie scoşi doar cei de la şcoala Goleşti şi Leordeni, aflate mai aproape de gările respective. Este interesantă rezoluţia pe care o pune Consiliul permanent din minister: „luându-se cunoştinţă, opinăm a se pune la dosar". Prin urmare, mai-marii învăţământului nu au avut curaj să ia o hotărâre şi să-i răspundă revizorului şcolar. Nu ştim cât timp a stat Apostol Lăceanu, fiindcă pentru perioada Războiului de Independenţă de la 1877-1878, dar şi după, documentele sunt sărace în informaţii sau lipsesc cu desăvârşire. În orice caz, începând cu 1887, la şcoala din Leordeni funcţionează Petrescu Zoe, care în 1888 avea o vechime de 5 ani, însă nu ştim dacă de la început a fost încadrată la această şcoală . La 23 august 1887, revizorul face raport la ministru, prin care cere încă un post de învăţător, argumentând că sunt peste 100 de copii, 60 de băieţi şi 40 de fete, iar şcoala a fost construită „în vara aceasta", fiind „un localu foarte frumosu şi în condiţiuni higienic", adică o sală pentru şcoala de băieţi şi o sală pentru şcoala de fete. Ministerul a răspuns că nu sunt fonduri, însă va avea în vedere pentru viitor. Pentru ocuparea posturilor vacante, „aspiranţii" erau supuşi unui examen care avea loc în capitala judeţului, în faţa unei comisii alcătuite din revizor, medicul primar al judeţului şi directorul şcolii primare de băieţi din reşedinţa de judeţ. Obiectele de examinare erau: limba română, religie, geometrie, drept administrativ, pedagogie, ştiinţe naturale, geografie, istoria românilor, higiena, aritmetica, geografia, arta veterinară, agricultura. Cei ce promovau examenele primeau titlul de învăţător provizoriu, până deveneau titulari, apoi, pe baza altor examene şi inspecţii la şcoală, primeau gradul II şi I . Revizorul, la 21 august 1888, face raport la minister, cerând separarea şcolii de băieţi de cea de fete, menţionând că permanent sunt 100-140 de copii şcolari în comună; „Dacă veţi aproba, atunci să permutaţi pe învăţătorul Ion Diaconescu de la Budişteni pentru băieţi, rămânând doamna Zoe Diaconescu, actuala titulară a şcolii mixte din Leordeni ca învăţătoare pentru fete". Ministerul a răspuns că se va avea în vedere pentru dispunerea de fonduri. După o altă intervenţie, din 16 octombrie, răspunsul a fost că nu sunt fonduri. Dar, începând cu 1 noiembrie 1899 s-a aprobat al doilea post pe care a fost transferat Ion Diaconescu de la şcoala Budişteni, pentru şcoala de băieţi, iar Zoe Diaconescu, fostă Petrescu, a rămas pentru şcoala de fete. Aceşti doi învăţători, soţii Diaconescu, s-au dedicat şcolii, obţinând rezultate bune şi foarte bune . Revizoratul şcolar judeţean, la 12 septembrie 1899, trimite circulară la şcoli cu lămuriri date de minister prin Buletinul oficial nr. 115 din mai 1898, în legătură cu predarea materiilor la şcolari pe divizii. Elevii erau împărţiţi pe trei divizii: clasa I forma divizia I, clasele II-III formau divizia a II-a şi casele IV-V, divizia a III-a. În anul şcolar 1899-1900, urmau să se predea elevilor din diviziile II şi III materiile „sub titlul anului I"; în anul 1900-1901, aceloraşi divizii li se vor preda materiile „sub titlul anului II". Deci, într-un an, materiile din anul I, iar în celălalt an materiile din anul II, apoi iarăşi cele din anul I, urmate de cele din anul II şi tot aşa mai departe. Dirigintele Ion Diaconescu, la 8 ianuarie 1900, trimite adresă la primărie prin care face cunoscute nevoile şcolii: să se închidă grădina şcolii cu ulucă; să se construiască un puţ de piatră pentru şcoală şi primărie, fiindcă în acel moment se lua apă de la alte puţuri, „dând naştere la diferite certuri" (preotul Marin Busuiocescu a spart doniţele de lemn cu care servitorul şcolii ducea apă pentru elevi); să se procure două sobe de teracotă şi două icoane pentru sălile de clasă; să se vopsească băncile, catedrele, uşile şi ferestrele din ambele săli, precum şi mobilierul din cancelarie şi biblioteca şcolară, să se procure un topor şi ferăstrău pentru tăiatul lemnelor de foc; să se asigure locuinţa dirigintelui contra incendiului, pentru valoarea de 3.000 lei; să se procure jgheaburi şi burlane pentru localul şcolii şi locuinţa dirigintelui. La 28 februarie 1900, revizorul trimite circulară la şcoli, prin care anunţă că Inspectoratul şcolar a hotărât „instituirea cercurilor culturale", având ca scop: a) desăvârşirea profesională a învăţătorilor; b) cultura săteanului. Se face precizarea că întrunirile învăţătorilor pe cercuri au loc o dată pe lună, în prima duminică, când se vor ţine două feluri de conferinţe: a) unele didactice (predarea de lecţii), b) altele relative la cultura săteanului. Prefectura a dispus ca autoritatea comunală să pună la dispoziţia învăţătorilor căruţă sau cal pentru deplasarea în localitatea unde are loc cercul. Cercurile se ţineau pe rând, în fiecare şcoală care făcea parte din cercul respectiv. Deoarece părinţii elevilor aveau nevoie de sprijinul lor la recoltatul produselor câmpului toamna, învăţătorul, cu acordul primarului şi avizul revizorului şcolar, în fiecare an, la finele lui septembrie sau începutul lui octombrie, lua „vacanţă regională" între 5 şi 8 zile. Aceste zile erau recuperate la finele anului şcolar . La 14 ianuarie 1898, dirigintele şcolii face cunoscut revizorului şcolar că proprietarii din comună au dat şcolarilor ofrande de Crăciun: Nicolae Creţulescu, 50 de lei; Ana Al. Em. Lahovari, născută Creţulescu, 133 de perechi de ciorapi de lână; Nicolae Gussi, câte 1 leu la 7 elevi şi 2 eleve; prefectul a dat 5 lei din „fondul balurilor cu tombolă date în Câmpulung", pentru a se cumpăra câte o pereche de opinci la cinci copii săraci; funcţionarii gării locale au anunţat că vor da un „bal deschis în comună" în folosul elevilor săraci. Examinarea elevilor de clasa a V-a, în anul şcolar 1899-1900, s-a făcut pe centrul Leordeni, în zilele de 4-6 iunie, la care au participat şcolile din Leordeni, Budişteni, Ciulniţa, Glâmbocel, Goleştii-Badii, Topoloveni, Călineşti, chiar de către revizorul şcolar. Elevii erau împărţiţi pe divizii: clasa I forma divizia I, clasele II-III formau divizia a II-a şi clasele IV-V, formau divizia a III-a; la divizia I preda învăţătoarea Zoe Diaconescu, iar la divizia II şi III, dirigintele Ion Diaconescu.